Amintiri

Cand ma gandesc ca parca ieri am dat mana prima oara si, zambind, ne-am spus ‘imi pare bine’,
parca ieri ne spuneam secretele pana dimineata, parca ieri ne certam si apoi ne zambeam in semn de impacare... Dar toate astea s-au dus, au ramas acolo la timpul lor si au venit alte vremuri in care, parca, ma simt mai solitara. Nici tu nu mai esti la fel, sa-mi zambesti si sa ma sprijini, asa cum doar tu reuseai sa aduci un zambet acolo unde tristetea era stapana.
Pun prea mult accent pe prietenie, caci ea e pentru o viata, nu pentru o luna, doua sau trei… Daca am vrut ceva pentru totdeauna, ati fost voi. Ne-am ajutat, ne-am certat, ne-am impacat, ne-am imbatat, am ras, am plans, ne-am jucat, am plecat, am venit, tot impreuna.
Intotdeauna am evitat sa vorbesc despre singuratate, dar cand simti ca totul se misca in jurul tau si numai tu nu te poti misca, nu poti vorbi, doar taci si privesti. Ai vrea sa explodezi, sa faci ceva sa-ti auda cineva chemarile. Cine ar fi cel mai potrivit sa te asculte? Prietenii nu-si dau seama ce ai tu de fapt, (asta pentru ca n-au vrut sa te cunoasca asa cum esti tu de fapt, poate?) insa te asculta ca si cand te-ar intelege perfect. Da' nu e deloc asa. Atunci ce poti sa faci? Daca vorbesti, nu te asculta nimeni, daca taci, se aduna prea multe. Singuratate? Fug de ea.